Când cenzorul devine cenzurat: lecția Borat
Anularea unei proiecții Borat după acuzații de rasism ridică o întrebare globală: cine definește granița dintre satiră și discurs interzis?
Un cinematograf din Los Angeles a anulat în ultimul moment o proiecție a filmului Borat (2006), după ce mai multe voci au catalogat pelicula drept rasistă și pe creatorul ei, Sacha Baron Cohen, drept „sionist”. Evenimentul a dispărut discret de pe site, fără anunț public — potrivit relatărilor din presa americană, „activii au câștigat”. Pare o știre de entertainment. În realitate, este un studiu de caz despre felul în care războaiele culturale ajung să muște din mâna care le hrănește.
Un cenzor prins în propria capcană
Sacha Baron Cohen nu este un artist oarecare în dezbaterea despre libertatea de exprimare. De ani buni, actorul britanic a militat deschis pentru limitarea discursului pe care îl consideră dăunător, susținând că platformele digitale nu ar trebui să ofere „uriașul ecou” al internetului celor pe care îi numește rasiști, misogini sau antisemiți. Formula lui devenită celebră — „libertatea de exprimare nu înseamnă libertatea de a ajunge la public” — a fost folosită ca armă retorică împotriva adversarilor săi ideologici.
Problema, așa cum se întâmplă aproape mereu în astfel de cazuri, este că standardul odată inventat nu rămâne niciodată sub controlul inventatorului. Cineva trebuie să decidă ce este „rasism”, iar acel cineva, în practică, nu mai este artistul. Filmul Borat, o satiră crudă despre prejudecățile americanilor, este acum citit de o parte a publicului nu ca o demascare a rasismului, ci ca o reproducere a lui. Personajul Ali G, relansat pentru un nou film, este judecat după aceleași criterii. Cenzorul a devenit, peste noapte, cenzurat.
De la Hollywood la Bruxelles: același mecanism
Această dinamică nu este o curiozitate americană. Ea se regăsește, cu accente diferite, în toată Europa. Regulamente precum Digital Services Act au introdus în UE obligații de moderare a conținutului și categorii de „discurs dăunător” a căror definiție rămâne, în bună măsură, în mâinile unor autorități și platforme tehnocratice. În Germania, în Franța sau în Regatul Unit, bătălii similare se dau în jurul stand-up-ului, al cărților pentru copii sau al comentariilor online. Întrebarea e aceeași: cine are legitimitatea să stabilească unde se termină satira și începe ofensa?
Mișcările suveraniste și conservatoare din Europa — de la gruparea „Patrioții pentru Europa” din Parlamentul European până la partide naționale din statele membre — au făcut din libertatea de exprimare unul dintre cele mai eficiente mobilizatoare electorale. Nu întâmplător: pentru electoratul lor, problema nu este dacă un film e bun sau rău, ci cine decide ce poate fi spus. Iar răspunsul „o comisie de experți” nu îi liniștește.
Ce înseamnă pentru România
Și în România dezbaterea despre limitele discursului a căpătat greutate de la legi controversate privind conținutul online până la reacțiile din spațiul public față de comedie, presă și rețele sociale. Lecția cazului Borat este simplă și incomodă pentru ambele tabere: un cadru de cenzură creat pentru a proteja sensibilități legitime poate fi folosit, în următorul ciclu politic, împotriva celor care l-au cerut. Principiul care rezistă în timp nu este „cenzurăm ce ne displace”, ci unul mai auster: statul nu este gardianul bunului gust, iar societatea civilă își apără mai bine valorile prin dezbatere decât prin anulări discrete de proiecții.
De ce contează acum? Pentru că anularea nu a venit de la o instanță, ci de la presiunea unui grup care a folosit exact vocabularul impus de avocații cenzurii. Iar precedentul se propagă rapid: dacă Borat poate fi scos din sală azi, mâine poate fi orice altceva. Întrebarea nu mai este despre Sacha Baron Cohen. Este despre cine va fi următorul.
Sursă: Breitbart News · SUA | Traducere și adaptare editorială Suveranist Today.
