Decizia guvernului de la Paris de a reduce alocările bugetare pentru cultură a stârnit un val de proteste în rândul artiștilor și intelectualilor. Criticii vorbesc despre o „decapitare” a creației, despre o „trădare” a valorilor republicane. Dar dincolo de retorica inflamată, există o realitate pe care puțini îndrăznesc să o rostească: Franța este falită, iar cultura, la fel ca orice alt sector, va trebui să suporte consecințele.
Privilegiul francez: un stat care „hrănește” arta
Franța cheltuiește anual aproximativ 45 de miliarde de euro pentru cultură și loisir, adică 1.500 de euro pe an pentru fiecare gospodărie. Este o sumă uriașă, mai mare decât bugetul apărării naționale. Iar acest „efort” nu a fost niciodată redus în ultimii ani: din 2019, creditele pentru cultură au crescut constant, chiar și în perioade de criză economică. Această generozitate a transformat cultura într-un „sanctuar” al cheltuielilor publice, un domeniu aproape tabu, unde orice discuție despre eficiență este considerată o blasfemie.
Costul real al artei: cine plătește de fapt?
În spatele cifrelor oficiale se ascunde un mecanism și mai costisitor: sistemul „intermitenților din spectacol”, care permite artiștilor și tehnicienilor să primească indemnizații generoase de șomaj. În 2019, statul a plătit 1,43 miliarde de euro în astfel de alocări, dar a încasat doar 0,32 miliarde din contribuții specifice. Asta înseamnă că fiecare cetățean francez a subvenționat, fără să știe, un sistem care costă peste un miliard de euro pe an. În timp ce guvernul se confruntă cu un deficit bugetar uriaș, iar alte sectoare – sănătate, educație, securitate – sunt supuse unor tăieri drastice, cultura rămâne un „domeniu protejat”, o excepție care nu se justifică economic.
Un dezechilibru european: Franța, excepția culturală
Comparația cu vecinii europeni este edificatoare. Franța alocă 0,6% din PIB pentru servicii culturale, în timp ce Italia, o țară cu un patrimoniu la fel de bogat, se mulțumește cu 0,3%. Dacă Franța ar converge spre media europeană, de aproximativ 0,5% din PIB, ar economisi 3,5 miliarde de euro pe an – bani care ar putea fi folosiți pentru reducerea datoriei publice sau pentru alte priorități. Această „excepție culturală” franceză este un lux pe care statul nu și-l mai poate permite, iar acest lucru ar trebui spus fără ocolișuri.
Mitul „creșterii prin cultură” și realitatea economică
Susținătorii finanțării publice masive a culturii invocă adesea un argument seducător: fiecare euro investit în artă generează de mai multe ori valoare economică. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci cea mai bună strategie de creștere economică ar fi să umflăm la nesfârșit bugetul Ministerului Culturii. Dar realitatea este mai puțin confortabilă: cultura este prețioasă, dar are un cost. După cum spunea economistul Frédéric Bastiat, „salariul artistului ciuntește salariul muncitorului”. Cu alte cuvinte, finanțarea artei este o redistribuire a resurselor, nu o investiție magică. Iar într-o țară sufocată de datorii, această redistribuire trebuie calibrată cu grijă.
Un semnal pentru Europa și pentru România
Această dezbatere din Franța are ecou dincolo de granițele sale. În toată Europa, statele se confruntă cu aceeași dilemă: cum să finanțeze cultura într-o eră a austerității și a datoriilor record? Iar în România, unde finanțarea publică a culturii este deja la un nivel minim, acest episod ar trebui să ne dea de gândit. Nu este vorba de a nega valoarea artei, ci de a accepta că resursele sunt limitate și că fiecare leu cheltuit pentru cultură este un leu care lipsește din sănătate, educație sau infrastructură. Suveranitatea națională înseamnă și capacitatea de a face alegeri dificile, fără a te ascunde după sloganuri demagogice.
În 2027, Franța va trebui să facă aceste alegeri. Iar dacă va avea curajul să spună adevărul despre costul culturii, ar putea da un exemplu pentru întreaga Europă.
Sursă: Valeurs Actuelles · Vest | Traducere și adaptare editorială Suveranist Today.