În timp ce flăcările devastează pădurile din sud-vestul Franței, dincolo de imaginile dramatice cu Canadair și pompieri epuizați, se profilează o criză mai adâncă, prea rar discutată: ce spune acest dezastru despre capacitatea unui stat-națiune de a-și proteja propriul teritoriu? În spatele apelurilor la „solidaritate europeană” se ascunde o realitate incomodă pentru clasa politică de la Paris: dependența de Bruxelles și o ruptură tot mai mare între decidenți și comunitățile locale. Exact aici intervine lecția lui Aristotel, mai actuală ca niciodată.
Natura între sanctuar și resursă: cele două excese ale modernității
Filosoful grec ne-a învățat că omul nu este un intrus într-o natură „virgină”, ci un element organic al acesteia, care o transformă prin rațiune și muncă. Agricultura, pădurile îngrijite, satele – toate sunt expresii ale unei naturi umanizate. Însă modernitatea a produs două extreme toxice: pe de o parte, ecologismul ideologic care sanctifică natura ca pe un obiect intangibil, separat de om; pe de altă parte, capitalismul care o reduce la un simplu depozit de resurse. Ambele perspective pierd din vedere relația concretă, comunitară, cu pământul. Țăranul tradițional nu „proteja” pădurea ca pe un muzeu; el trăia cu ea, o cunoștea, o întreținea prin pășunat și curățare. Exodul rural și birocratizarea au desființat acest raport viu, lăsând în urmă teritorii administrate de la distanță, unde nimeni nu mai simte că locul îi aparține.
Incendiile, simptomul unei crize mai profunde: „xenocrația”
Ce legătură are filosofia cu incendiile? Una esențială. Atunci când un guvern pierde controlul asupra priorităților naționale, transferând competențe și resurse către Bruxelles, capacitatea de a acționa eficient pe teren se erodează. Franța, statul lui Richelieu și de Gaulle, a ajuns să depindă de Mecanismul de protecție civilă al UE pentru a-și stinge propriile incendii, primind ajutoare din România, Croația, Germania, Portugalia, Suedia, Elveția, Cehia și Slovacia. În timp ce miliardele curg către Ucraina și bugetul UE, pentru Canadair și serviciile forestiere nu se găsesc fonduri. Aceasta este esența „xenocrației” – guvernarea unui popor de către interese care nu mai sunt pe deplin ale sale. Iar cetățenii simt această abandonare, ceea ce explică furia care fierbe în regiunile uitate de la periferie.
Common decency și suveranitatea: ce ne învață Aristotel astăzi
În „Politica”, Aristotel scria că o comunitate politică trebuie să-și păstreze controlul asupra deciziilor esențiale, altfel puterea devine ilegitimă. „Common decency” – conceptul lui Orwell, capacitatea unei comunități de a-și asuma grijă pentru mediul său – este antidotul la birocrația oarbă și la globalismul lipsit de rădăcini. Incendiile sunt un semnal de alarmă: o societate care și-a pierdut legăturile organice cu teritoriul nu-l mai poate proteja. Această criză nu este doar franceză; este un avertisment pentru toată Europa, inclusiv pentru România, unde abandonul satelor și centralizarea excesivă au lăsat aceleași răni. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem nu este doar „cine stinge focul?”, ci „cine decide, cu ce mijloace și în numele cui?”. Până nu vom răspunde onest, flăcările vor continua să mistuie nu doar păduri, ci și încrederea în statul care s-a îndepărtat de cetățenii săi.
Sursă: Valeurs Actuelles · Vest | Traducere și adaptare editorială Suveranist Today.