O lecție de istorie pentru suveraniști
De la generalul de Gaulle, care în 1962 a impus alegerea președintelui prin sufragiu universal direct, sfidând notabilitățile parlamentare, până la Éric Ciotti, care în 2024 a încercat o alianță cu Rassemblement National, dreapta franceză a traversat șaizeci de ani de diviziuni care reflectă, la o scară mai redusă, conflictele ce macină astăzi întreaga mișcare suveranistă europeană.
Articolul publicat de Valeurs Actuelles, sub titlul „De la de Gaulle la Ciotti: șaizeci de ani de diviziuni în dreapta în zece etape”, oferă o retrospectivă utilă nu doar pentru cititorul francez, ci pentru oricine urmărește ascensiunea forțelor suveraniste în Europa. Fiecare dintre cele zece momente-cheie reprezintă o rană care încă sângerează și care explică de ce dreapta națională și conservatoare are atâta dificultate în a se uni eficient.
De la de Gaulle la Ciotti: aceeași luptă, alte arme
În 1962, de Gaulle a câștigat împotriva „notabililor” – acea elită parlamentară care considera că Franța este în Adunare, nu în popor. A fost o victorie a verticalității asupra orizontalei birocratice. Exact aceeași tensiune o regăsim astăzi între liderii suveraniști care vor să construiască o alternativă la Bruxelles și aripa pragmatică a dreptei, care preferă compromisul cu sistemul.
În 1974, Jacques Chaban-Delmas a fost sacrificat de propria tabără în favoarea lui Valéry Giscard d’Estaing, mai tânăr, mai european, mai liberal. Atunci s-a născut sciziunea dintre o dreaptă națională, populară, și una globalistă, tehnocrată. Această falie persistă și astăzi: între partidele suveraniste care refuză logica federalistă și cele care acceptă integrarea europeană ca pe un dat.
Legea Veil din 1974 a arătat cum o parte a dreptei poate guverna împotriva propriei baze, cu sprijinul stângii. Un precedent care se va repeta în cazul PACS și al căsătoriei pentru toți. Pentru suveraniști, aceasta este o lecție dură: elitele, chiar și cele de dreapta, nu ezită să sacrifice valorile tradiționale pe altarul „modernizării”.
Războiul RPR-UDF și fractura europeană
În 1976-1978, Jacques Chirac a fondat RPR, iar Giscard a organizat UDF. S-a născut astfel o structură bipolară a dreptei, care, deși menită să funcționeze complementar, s-a lovit reciproc la fiecare alegere. Această rivalitate a slăbit dreapta în fața stângii unite și a permis ascensiunea Frontului Național, care a profitat de vidul lăsat de cearta dintre „giscardieni” și „chiraquieni”.
Referendumul de la Maastricht, în 1992, a fost momentul în care suveranismul de dreapta și-a găsit o voce puternică în persoana lui Philippe Séguin. Discursul său din 5 mai 1992 rămâne o referință: „Nu te joci impunător cu popoarele și cu istoria lor”. Deși „da” a câștigat la limită, Maastricht a deschis o rană care nu s-a închis niciodată. Fiecare dezbatere europeană ulterioară a fost, de fapt, un referendum existențial despre suveranitatea Franței.
În 2005, respingerea Tratatului Constituțional European de către 54,68% dintre francezi a fost o umilire pentru elite. Pentru suveraniști, a fost confirmarea că poporul nu mai ascultă de propagandă. Acest moment a prefigurat ascensiunea mișcărilor care contestă narativul oficial – un fenomen pe care îl vedem azi la scară europeană.
1998 și 2024: fantoma alianței cu naționaliștii
În 1998, alegerea lui Charles Millon la președinția regiunii Rhône-Alpes cu voturile Frontului Național a fost un „păcat originar” pentru dreapta republicană. Atunci, FN era un partener incomod. În 2024, situația s-a inversat: Rassemblement National este forța dominantă, iar Éric Ciotti a fost exclus pentru tentativa sa de alianță. Această evoluție arată cum raportul de forțe dintre dreapta tradițională și suveraniști s-a schimbat radical.
Pentru mișcarea suveranistă europeană, această istorie este un avertisment și o sursă de inspirație. Avertisment că diviziunile interne, orgoliile personale și incapacitatea de a construi alianțe durabile pot transforma o victorie electorală într-o înfrângere strategică. Inspirație, deoarece arată că lupta pentru suveranitate națională, împotriva birocrației de la Bruxelles și a elitelor deconectate, are rădăcini adânci și o tradiție intelectuală solidă.
Concluzie: o dreaptă, mai multe patrii
Așa cum subliniază și articolul din Valeurs Actuelles, dreapta franceză nu este un bloc monolitic, ci o familie cu moșteniri, ranchiune și copii nelegitimi. De la gaullism la liberalism, de la conservatorism la suveranism, ea își caută mereu identitatea. Această fragmentare este slăbiciunea ei, dar și forța ei – pentru că din contradicții se nasc idei noi.
Pentru suveraniștii din Europa, lecția este clară: unitatea nu înseamnă uniformitate, iar lupta pentru suveranitate națională trebuie să meargă mână în mână cu respectarea diversității curentelor care o compun. Altfel, riscul este ca, la fel ca în Franța, să se piardă în lupte fratricide ceea ce s-ar fi putut câștiga împotriva adevăratului dușman: globalismul tehnocrat.
Sursă: Valeurs Actuelles · Vest | Traducere și adaptare editorială Suveranist Today.